luni, 23 aprilie 2012

Portretul lui Ştefan cel Mare - clasa a VI-a, manual EDP

Meditaţii on-line la limba română # Teste pentru admitere # Teste de vocabular # Jocuri lingvistice şi literare # Jocuri de cuvinte # Rebus on-line

Ex. 1 / pag. 139 
Ştefan cel Mare era un bărbat scund. Grigore Ureche îl descrie ca fiind "...om nu mare de statu...", iar Mihail Sadoveanu spune că era "...scund de statură...". 

Ex. 2 / pag. 139 
În general, portretul făcut de Grigore Ureche lui Ştefan cel Mare este unul pozitiv. Pentru a nu scădea din valoarea domnitorului, cronicarul se fereşte de cuvinte care i-ar ştirbi personalitatea. De aceea, în loc să folosească un cuvânt cu potenţial depreciativ precum "scund", preferă să folosească formula ocolitoare "nu mare de statu...". 

Ex. 3 / pag. 139 
Portretul făcut de Grigore Ureche domnitorului Ştefan cel Mare este în general favorabil, deşi sunt arătate şi defectele. Astfel, aflăm încă de la începutul textului că voievodul moldovean era iute la mânie, vărsând de multe ori sânge nevinovat: era "degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu." Sunt prezentate însă apoi pe larg calităţile domnitorului. Ştefan cel Mare era un bărbat cu caracter integru ("om întreg la fire"), energic ("neleneşu") şi priceput ("lucrul său ştia a-l acoperi"). Era un bun conducător militar ("la lucruri de războaie meşter"), fiind de multe ori un exemplu în luptă pentru oştenii săi ("unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu se îndărăpteze"). În plus, dădea dovadă de încredere în sine şi de tenacitate, nerenunţând la luptă nici în situaţiile mai dificile: "Şi unde biruiau alţii, nu perdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra biruitorilor".

duminică, 8 aprilie 2012

sâmbătă, 7 aprilie 2012

Bacalaureat 2012, proba orală - emiţătorul mesajului

Meditaţii on-line la limba română # Teste pentru admitere # Teste de vocabular # Jocuri lingvistice şi literare # Jocuri de cuvinte # Rebus on-line

Am văzut în articolul anterior că unul dintre elementele situaţiei de comunicare este emiţătorul, prin urmare, una dintre întrebările de pe bilet l-ar putea viza pe acesta. 
Cine este emiţătorul mesajului în cazul nostru? Cred că e clar că emiţătorul este autorul textului. 
De cele mai multe ori, numele autorului este uşor de aflat dacă te uiţi sub text. Fie că este un text literar, fie că este un text nonliterar (memorialistic, epistolar, jurnalistic, stiinţific, eseistic), numele autorului său apare sub text. Nu ai altceva de făcut decât să-l cauţi acolo.
Singurele situaţii în care identitatea autorului pune ceva probleme sunt cele ale textelor populare (din categoria celor literare) şi  juridic-administrative (din categoria celor nonliterare).
Dacă ai un text popular, trebuie să spui că autorul este:
  • un om simplu, din popor, fără ştiinţă de carte;
  • anonim (adică, numele său nu este cunoscut, pentru că el nu şi-a iscălit textul, deoarece nici nu l-a scris, ci l-a transmis pe cale orală);
  • colectiv (adică, practic, textul nu este creaţia unui singur autor, ci a tuturor celor care au fost implicaţi în procesul transmiterii lui: unii au mai adăugat ceva textului iniţial, alţii au mai omis câte ceva).
În cazul unui text juridic-administrativ (adică, un articol de lege, un regulament de funcţionare al vreunei instituţii etc.), trebuie să spui că nu există un autor anume, pentru că la elaborarea legilor sau a regulamentelor participă mai multe persoane, jurişti de meserie, iar numele lor nu sunt cunoscute publicului larg.
Trebuie să mai menţionez că în modelele de subiecte pentru proba orală publicate de minister în ultimii doi ani nu sunt cerinţe referitoare la emiţătorul textului. Într-unul din cele două modele din 2010 există însă o asemenea cerinţă.

Bacalaureat 2012, proba orală - situaţia de comunicare

Meditaţii on-line la limba română # Teste pentru admitere # Teste de vocabular # Jocuri lingvistice şi literare # Jocuri de cuvinte # Rebus on-line

Prin urmare, prima cerinţă de pe biletul de la proba orală se referă la situaţia de comunicare.
Aici totul pleacă de la schema situaţiei de comunicare conceptualizată de lingvistul rus Roman Jakobson:
Cel care se adresează („transmiţătorul”) trimite un mesaj destinatarului („receptorul”). Pentru ca mesajul să-şi îndeplinească funcţiunea, el are nevoie de un context la care se referă (sau, într-o nomenclatură mai echivocă, de un „referent”), pe care destinatarul să-l poată pricepe şi care să fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod întru totul, sau cel puţin parţial, comun atât expeditorului, cât şi „destinatarului” (sau, cu alte cuvinte, comun celui care codează şi celui care decodează); în fine, are nevoie de contact, conducta materială sau legătura psihologică dintre cei doi, care le dă posibilitatea să stabilească şi să menţină comunicarea.
Aşadar, elementele situaţiei de comunicare sunt:
  • emiţătorul ("transmiţătorul", cel care se adresează, cel care comunică o informaţie);
  • receptorul ("destinatarul", cel căruia îi este adresată informaţia);
  • mesajul (informaţia transmisă);
  • contextul ("referentul", situaţia din realitate la care se referă informaţia);
  • codul (ansamblul de semne care constituie suportul informaţiei);
  • canalul (conducta materială sau legătura psihologică dintre cei doi).
Voi continua într-un articol următor.