joi, 20 octombrie 2011

"Povestea lui Harap-Alb", de Ion Creangă (exerciţii)

Meditaţii on-line la limba română # Teste pentru admiterea la facultate # Teste de vocabular # Jocuri lingvistice şi literare # Jocuri de cuvinte

Ex. 3 / p17

Î: Descrie reacţia tatălui faţă de comportamentul lor. Ce le reproşează fiilor săi mai cu seamă?
R: Fiii cei mari ai împăratului eşuează în tentativa lor de a se dovedi vrednici să conducă o împărăţie. Amândoi se întorc din drum de frica ursului apărut în cale. Reacţia tatălui său este un amestec de sarcasm şi amărăciune.
Când cei doi se întorc umiliţi din expediţia nereuşită, împăratul îi ironizează muşcător. Pe primul îl întreabă cu prefăcută mirare ce-a uitat acasă de s-a întors aşa repede, iar pe cel de-al doilea îl întâmpină cu un proverb ucigător la adresa laşilor înfumuraţi: Apără-mă de găini, că de câni nu mă tem.
În adâncul sufletului tatăl este însă trist când vede ce feciori neisprăviţi are. Îl supără nu doar neputinţa acestora, ci şi lipsa lor de ruşine, căci ei nu par prea afectaţi de cele întâmplate. Aşa încât, lăsând aluziile şi sarcasmul deoparte, împăratul sfârşeşte prin a-şi exprima direct nemulţumirea şi tristeţea, mustrându-i cu asprime pe cei doi: Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei.

Ex. 2 / p. 17

Î: Odată ce a primit învoirea tatălui…
R: Într-adevăr, după ce primeşte învoirea tatălui de a pleca şi este îndrumat de bătrână, fiul cel mic devine foarte sigur pe el, fără motiv, căci deocamdată nu dovedise nimic. Loveşte calul cel slab şi îl alungă, deşi este singurul în stare să mănânce jăratic. Acest comportament se poate explica prin tinereţea şi lipsa lui de experienţă, care îl fac să se entuziasmeze uşor şi să-şi închipuie probabil că, aşa cum i-a prezis bătrâna, toate vor merge ca pe roate de acum înainte.

Ex. 3 / p. 17
Î: Remarcă schimbarea de atitudine a eroului…
R: După ce mănâncă din tava cu jăratic calul cel slăbănog se transformă într-un armăsar frumos şi se înalţă de trei ori cu fiul împăratului la cer. Prima dată îl duce pe acesta până la nori, a doua oară, până la lună şi a treia oară, până la soare. Ameţit de ce i se întâmpla, feciorul de crai îşi schimbă atitudinea faţă de cal. De unde la început nu vrusese să îl bage în seamă şi îl numise ghijoacă uricioasă, acum îi spune dragul meu tovarăş. Această schimbare de comportament se datorează entuziasmului specific tinereţii. Băiatul uită imediat că se purtase urât cu calul şi îl acceptă ca tovarăş de îndată văzând ce puteri supranaturale are. Este ca un copil lesne de impresionat.

miercuri, 19 octombrie 2011

Cine descrie / povesteşte (ex. 1,2 / pag. 45, cls. 9, manual ART)

Meditaţii on-line la limba română # Teste pentru admiterea la facultate # Teste de vocabular

Mara, de I. Slavici

Ex. 1 / p. 45
Î: Alege dintre următoarele instanţe narative / de comunicare pe cea care ţi se pare caracteristică primului capitol din romanul Mara:
- narator / povestitor obiectiv care se confundă cu autorul (narator auctorial);
- un povestitor înlocuit uneori în relatare de către un personaj;
- narator auctorial a cărui voce se confundă uneori voit cu cea a personajului Mara, creându-se astfel un fel de empatie a cititorului faţă de personaj.

R: Instanţa narativă a primului capitol este un narator auctorial a cărui voce se confundă uneori voit cu cea a personajului Mara, creându-se astfel un fel de empatie a cititorului faţă de personaj.


Ex. 2 / p. 45
Î: Selectaţi un fragment care să vă ajute în legătură cu alegerea făcută. Discutaţi fragmentul ales şi observaţi care sunt mijloacele prin care se identifică instanţa care narează.
R: Chiar în primul paragraf al capitolului I se observă împletirea celor două perspective: cea a naratorului auctorial şi cea a personajului Mara:
A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc.
Este evident că aprecierile săraca şi sărăcuţii de ei ies din sfera obiectivităţii auctoriale – pe care naratorul se străduieşte, în general, să o păstreze pe tot parcursul romanului – şi reflectă, de fapt, ceea ce personajul Mara gândeşte şi – mai ales – spune despre sine: că este o văduvă sărmană cu doi copii, la rândul lor sărmani, prin dispariţia tatălui lor. Dacă am transpune pasajul la persoana I, cam acestea ar fi vorbele Marei:
Sunt o văduvă sărmană, cu doi copii, rămaşi fără tată, sărmanii de ei.

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Erori semantice - confuzia paronimică, exerciţii, pagina 21-22, clasa 9, manual ART


 Manualul ART, clasa a IX-a
Ex. 1 / p. 21

Este o mare diferenţă între ei.
Ministrul a fost primit cu multă deferenţă la noi în şcoală.

Se spune că ultimul model de Ford are o mare fiabilitate.
Am cumpărat o cretă cu prea mare friabilitate.

Maşina a rămas pe jantă.
Mama şi-a cumpărat o geantă nouă.

Perceptorul a venit la Moromete să încaseze impozitul pe pământ.
În trecut copiii erau educaţi de preceptori.

Nu există niciun raport cauzal între cele două evenimente.
În limba română, pronumele personal are forme cazuale diferite.

După ce vine de la serviciu, tata se aşază destins în faţa televizorului.
Profesorul nostru de limba română este un domn distins.

Am învăţat despre numeralul ordinal.
Costumul acesta este dintr-un material ordinar.

Mă bucur că vom colabora la organizarea acestui festival.
Coroborând cele două informaţii, am descoperit adevărul.

Tata s-a enervat rău aseară.
Muşchiul braţului se inervează când îl încordăm.

Criminologii au prelevat probe de la locul accidentului.
În opera acestui scriitor prevalează descrierile.

Mama provine dintr-o familie veche de preoţi.
L-am prevenit pe Andrei că va fi certat dacă va lua notă mică.


Ex. 4 / p. 22

În primul exemplu, cuvântul utilizat greşit este giantă. Corect ar fi gintă, care înseamnă „neam, origine”. Se face confuzia între paronimele gintă şi geantă (scris giantă).
În al doilea exemplu, cuvântul utilizat greşit este impresie. Probabil, personajul vrea să-şi ceară scuze pentru expresie. Se face deci confuzie între impresie şi expresie, care sunt paronime.
În al treilea exemplu, cuvântul utilizat greşit este iluzii. Corect ar fi aluzii (aluzie - cuvânt, expresie, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situație, la o idee, fără a o exprima direct). Iluzii şi aluzii sunt paronime.

marți, 11 octombrie 2011

"Tren de plăcere", de I.L. Caragiale (rezumat)

Meditaţii on-line la limba română # Teste pentru admiterea la facultate


Familia Georgescu decide să plece la Sinaia într-o sâmbătă, cu trenul de plăcere. Doamna Georgescu, fiul ei de cinci anişori şi mama ei, cucoana Anica (gramama), îşi pregătesc toaletele. Soseşte dl Georgescu cu o birjă. Îşi urcă soţia, fiul şi un coş cu provizii  în trăsură şi pleacă spre gară, lăsând-o pe soacră  să se ducă singură cu tramvaiul.
La gară, familia Georgescu se îngrijorează că nu mai soseşte cucoana Anica. Aceasta ajunge în sfârşit. Dl Georgescu îi dă bani să-şi cumpere bilet la clasa a III-a, iar el cumpără pentru el şi soţie bilete la clasa I. Copilului nu-i cumpără bilet, şi-l mint pe conductor, în tren, când acesta vine în control, că micuţul nu are nici patru ani.
Ajung la Sinaia. Cei trei se duc direct în parcul oraşului, iar soacra, încărcată cu coşul cu merinde, se duce la hotelul lui Mazăre, din apropierea gării, să-şi caute cameră. Se întunecă şi aceasta nu mai vine.
Pentru că micuţului i se face foame, dl Georgescu pleacă împreună cu el să o caute pe gramama. La Mazăre nu o găseşte, pentru că nu fuseseră camere libere şi o trimiseseră la hotelul lui Manolescu. O caută şi aici, dar nu o găsesc. Pentru că nu găsise cameră, plecase la hotelul lui Voinea. Tatăl şi fiul, rupt de foame, pleacă într-acolo. Pe drum, se abat prin parc, unde o lăsaseră pe dna Georgescu, dar aceasta dispăruse, la rândul ei. Tatăl îşi lasă fiul câteva clipe pe o bancă şi merge să se uite după soţie prin parc. Când se întoarce, nu-şi mai găseşte copilul. Află de la un trecător, că-l luase o doamnă, care, după semnalmente, pare a fi dna Georgescu şi că plecaseră după gramama, la hotelul lui Mazăre.
Dl Georgescu reface, din ce în ce mai obosit şi exasperat, traseul Mazăre – Manolescu – Voinea, dar nu dă de ai săi. Întâlneşte, în cele din urmă, un cunoscut, care-l informează că familia sa îl aşteaptă în parc. În parc, însă, nimeni. Apare, într-un târziu, cucoana Anica şi-i spune că au găsit cazare la vila Măndica, unde l-au culcat deja pe cel mic, iar soţia, cu un grup de  prieteni, îl aşteaptă la Oppler. Dl Georgescu şi soacra sa pleacă spre Oppler, unde nu găsesc pe nimeni. Se duc la Măndica, dar nici acolo nu-şi găseşte nevasta. Află că plecase cu o companie veselă de doamne şi domni la Sfânta Ana.
Pentru că e deja miezul nopţii, dl Georgescu, rupt de  foame şi de oboseală, decide să nu mai plece nicăieri. Scoate coşul cu mâncare şi se ospătează împreună cu cucoana Anica, după care se culcă. Dimineaţa, pe la ora cinci, apare şi grupul petrecăreţilor.
În urma acestei excursii la Sinaia, dna Georgescu a rămas cu amintiri foarte plăcute, pe care şi le aminteşte cu nostalgie la întoarcerea în Bucureşti.

luni, 10 octombrie 2011

Funcţia şi obiectul ironiei în cele trei poezii din ciclul "Tablouri biblice (Versuri de abecedar)", de Tudor Arghezi

Meditaţii on-line la limba română # Teste pentru admiterea la facultate

Textele lui Arghezi pot fi citite în două chei. Ambele includ o componentă ironică.
În primul rând, le putem citi ca pe o ironie fină la adresa textului biblic. Prin urmare, în această variantă, obiectul ironiei este chiar Biblia. Sigur, este o ironie tandră, pentru că Adam şi Eva sunt transformaţi în nişte copii năzdrăvani, iar Dumnezeu devine un tată sever. Funcţia ironiei nu este de a arunca o blasfemie, ci de a aduce, prin umorul conţinut, mesajul biblic mai la îndemâna cititorului de orice vârstă, de a-l face mai familiar, mai uşor de receptat.
În al doilea rând, le putem citi ca pe o ironie tandră la adresa copiilor neastâmpăraţi. Prin urmare, în această variantă, obiectul ironiei sunt copiii năzdrăvani. Ei sunt ipostaziaţi în Adam şi Eva. Copilăria este vârsta fericirii şi a inconştienţei, la fel ca a primilor oameni. Tatăl este un Dumnezeu atoateştiutor şi atotputernic. Funcţia ironiei, în această lectură, este moralizatoare. Copiii sunt mustraţi cu blândeţe şi învăţaţi ce e bine şi ce e rău.